Opriti-va, odata!
Zonele umede ale lumii sunt mari surse de gaze cu efect de sera Din editia printata a The Economist, 5 noiembrie 2009Traducerea si adaptarea,Carmen Tuicu
Mlastini, baltoace, mocirle, smarcuri, rovine —indiferent de denumirea si localizarea geografica, tinuturile mlastinoase emit aproximativ 1,3 miliarde tone de dioxid de carbon (CO2) anual ca rezultat al activitatii umane prin care se incearca asanarea si, astfel, expunerea acestora la efectul oxidant al atmosferei, iar cifra nu include efectul incendiilor naturale de pe terenurile desecate, care ar putea dubla cantitatea de CO2 emisa in zonele afectate.
Aceasta este, cel putin, concluzia unui raport publicat de un grup de lobby, Zonele Umede Internationale, la intalnirea Conferintei Cadru pentru Schimbari Cimatice a Natiunilor Unite care a avut loc la Barcelona, saptamana trecuta. Hans Joosten de la Universitatea Greifswald, din Germania, unul dintre autorii raportului, precizeaza ca, desi zonele desecate ocupa numai 0.3% din suprafata pamantului, acestea sunt responsabile, in total, de 6% din emisiile de CO2 ca rezultat al activitatii umane.
Raportul redistribuie, totodata, si vina. Pe primul loc, la o diferenta considerabila, este Indonezia – care emite 500 de milioane de tone de CO2 pe an, aici nefiind incluse efectele incendiilor naturale. Dar tarile mai bogate sunt si ele vinovate. Urmatoarea pe lista este Rusia, succedata de China, America si Finlanda. Concluziile raportului, aducand in prim plan turba din zonele mlastinoase, vine in opozitie cu concluziile unei lucrari privind despaduririle, publicata saptamana aceasta in Nature Geoscience. Aceasta din urma sugereaza ca volumul emisiilor cauzate de taierea copaciilor nu este chiar atat de mare pe cat se crede.
Datele conventionale atribuie despaduririlor 20% din emisiile de CO2 datorate omului. Guido van der Werf, de la Free University, din Amsterdam, care a scris lucrarea, precizeaza ca cifra este mai aproape de 12%. Exista, probabil, anumite numaratori duble in cele doua seturi de cifre, pentru ca foarte multe mlastini sunt in zone impadurite, fiind astfel drenate in timpul defrisarii. Cu toate acestea, publicarea studiilor amintite sugereaza ca este nevoie de o schimbare de atitudne, iar eforturile trebuiesc indreptate nu numai catre prezervarea padurilor, dar si a mlastinilor.
O abordare poate fi incurajarea utilizarii zonelor mlastinoase ca ceea ce sunt: zone umede- de exemplu, plantarea arborilor de cauciuc, mari iubitori de apa si nu a palmierilor pentru ulei, care au nevoie de teren uscat. O alta ar fi sa se plateasca pentru “re-alocarea” terenului abandonat.
Controlarea incendiilor naturale este, de asemenea, importanta. Intr-adevar, un raport recent realizat de McKinsey si prezentat guvernului Indoneziei, sugereaza ca o combinatie intre evitarea despaduririlor in zonele umede care nu au fost re-alocate, un mai bun management al apelor, re-alocarea terenurilor asanate si controlul incendiilor naturale poate reduce cantitatea de CO2 emisa din zonele de turba ale tarii cu 900 milioane de tone pe an din totalul- cu pagubele incendiilor si toate celelalte- de 1,5 miliarde de tone.
Entuziastii zonelor mlastinoase fac apel, pe aceasta cale, la conventia pentru schimbari climatice care, cu putin noroc, va fi agreata la Copenhaga luna viitoare, sa prevada stimului financiari fie pentru a evita drenarea mlastinilor de la bun inceput sau pentru le aduce in starea initiala. Astfel de stimului nu sunt, in prezent, luati in calcul. Timpul este scurt si negociatorii incearca momentan sa reduca textul acordului, nu sa adauge acestuia.
Daca politicienii o sa dea gres, va ramane, totusi, o usa deschisa pentru sectorul privat. Multi indivizi si multe companii aleg sa amelioreze emisiile lor de CO2 din proprie initiativa, utilizand asa-numitele compensari de carbon. Furnizorul principal de standarde pentru asemenea compensari, Voluntary Carbon Standard, din Washington, DC, considera chiar si acum reguli noi pentru a include re-alocarea zonelor de turba si proiectele de conservare in domeniul sau de activitate.