Iedera, pe numele ei complet Hedera helix, este pentru noi, oamenii, doar o plantă ierboasă, perenă, volubilă, cu frunze asemănătoare celor ale viţei de vie. Probabil că am iubit-o, dacă am adus-o de pe malul mării sau de pe solul pajiştilor alpine în casele noastre.
Eu credeam că, precum un animal de companie, şi ea ne comunică iubirea ei, imitând personalitatea celor care îi sunt prin preajmă. Iedera mea are însă o personalitate a ei: îi place, ca şi mie, muzica ambientală, dar nu orice muzică. Vibrează mai ales la CD-urile "Jungle Animals" sau "Midnight Thunders"... deşi eu prefer "Amazon Rainforest" şi "Whales of the Pacific".
Atunci, tresare uşor, imprevizibil uneori, pe ritmul muzicii, de parcă şi-ar aminti cum, de mult, era atinsă în trecere de animalele din junglă sau de rafalele furtunii de la miezul nopţii tropicale.
Azi-dimineaţă a tremurat de două ori, în tăcere, în timp ce o ameţeam cu aroma de cafea şi cu fumul ţigărilor mele. Am atins-o uşor, să-i dau de veste că am observat şi că îmi cer scuze dacă am deranjat-o. O să cobor la bucătărie data viitoare.
De altfel, am redus deja norma zilnică de tutun la jumătate! - îi spun. În gând, desigur... dacă mai era nevoie. Adică dacă ea, Iedera, nu ştia deja asta... cu mult timp înainte. Mult mai bine decât mine.