Am aflat de experientele lui Masaru Emato vizionand filmul "Ce naiba credem ca stim?"
Citez: "Masaru Emoto a făcut o descoperire uluitoare, din seria celor în care ştiinţa şi religia îşi dau mâna pentru a prefigura o nouă eră, în care nimic nu e ceea ce pare.
E o descoperire care impune reevaluarea tuturor scărilor valorice pe care le avem despre lume, despre noi.
Experimentele lui Masaru Emoto arata ca bioenergia umana, diferite campuri informationale si cele electromagnetice, influenteaza structura moleculara a apei la distanta.
Masaru Emoto a facut diferite experimente asupra apei la distanta."
As parafraza titlul filmului de mai sus, spunad: Ce naiba cred ca fac acesti oameni? ei nu se mai actualizeaza?!? si, ca sa nu ramana fara adresa, atasez aici un articol "sugestiv":
"PURIFICARE Uzina de apă
Apă moartă, apă vie - de Daniel BEFU | 03 OCTOMBRIE 2008
La uzina de apă potabilă Roşu, opt biologi şi chimişti ajutaţi de senzori şi computere diagnostichează „apa brută” şi o tratează cu otrăvuri administrate în doze de medicament
Acid sulfuric, sodă caustică, lapte de var, clor, sulfat de aluminiu şi polimeri – substanţele folosite pentru purificarea apei potabile
Decantoarele sunt nişte piscine uriaşe, de 48 de metri în diametru şi cu o adâncime de zece metri
Apa potabilă care curge la robinetele bucureştenilor se obţine dintr-un mix de tulbureală de Argeş şi Dâmboviţa în care se picură acid sulfuric, sodă caustică, lapte de var, clor, sulfat de aluminiu şi polimeri, în cantităţi medicinale. Dozarea în apă a substanţelor toxice se face computerizat în cadrul fabricilor de tratare şi producţie a apei potabile de la Roşu, Arcuda, Crivina-Ogrezeni.
La Fabrica Apa Nova de la Roşu, care produce cam o treime din apa Capitalei, într-o zi călduroasă de vară, când apa colcăie de alge ai căror produşi metabolici ridică PH-ul apei periculos de mult, în apă se adaugă cam 1.200 litri de acid sulfuric de concentraţie 96%, ca să-i stingă din bazicitate, coborând PH-ul apei la valori nedăunătoare mucoaselor. Clorul, care omoară tot ce prinde, de la bacterii saprofite până la germenii cei mai viguroşi, se adaugă în doze cuprinse între 300 litri pe zi vara şi 800 litri iarna. Iarna se adaugă mai mult clor, nu fiindcă „apa brută” ar fi mai infestată, ci din cauza temperaturii scăzute a apei captate din râul Argeş, care influenţează negativ solubilitatea chimicalelor introduse în ea.
Sulfatul de aluminiu, substanţa chimică care se adaugă în cele mai mari cantităţi (16 tone la 300.000 metri cubi de apă) în procesul de purificare a apei, este adus cu camioanele. Remorcile se deşartă în nişte bazine de dizolvare, de unde soluţia de sulfat de aluminiu e pompată în căminul de amestec, unde paletele unui mixer uriaş asemănătoare cu elicele propulsoare de vapor omogenizează apa brută cu sulfatul. Aceasta e „faza de coagulare”, în care ionii pozitivi de aluminiu se comportă ca nişte mici magneţi, atrăgând în jurul lor impurităţile încărcate negativ din apă (resturi organice, rămăşiţe de microorganisme moarte, mâl) formând „flocoane”, un fel de mici guguloaie ce plutesc sub formă de suspensii în lichid.
Când „apa brută” este prea acidă, se stinge cu câteva sute de kilograme de var ca cel folosit în construcţii, dizolvat în apă sub formă de lapte de var. Bomboana de pe tort în domeniul purificării apei sunt „polimerii”. Vin în saci din Franţa şi fac minuni în apă. Dacă sub formă de pulbere polimerii seamănă cu laptele praf, atunci când se dizolvă în apă dau acesteia un aspect gelatinos de glicerină. Din cauza vâscozităţii lor, polimerii fac ca impurităţile să se adune în glomerule cât mai mari. Având o masă ridicată, glomerulele se depun gravitaţional în următoarea fază de tratare a apei.
Argeşul, ca un lac de munte
Decantoarele sunt nişte piscine uriaşe, de 48 metri în diametru şi cu o adâncime de zece metri, în care amestecul de apă şi chimicale e lăsat să băltească câteva zeci de minute, pentru ca floconii din lichid să aibă timp să se aştearnă gravitaţional pe fundul bazinului. Pe fundul decantorului, grosimea stratului de mâl şi impurităţi ajunge la 40 centimetri. O lamă submersă de cauciuc îl împinge continuu spre nişte fose, de unde nămolul e evacuat prin conducte la trei kilometri distanţă de uzină, unde se află „lagunele” – nişte gropi uriaşe săpate în pământ, în care mâlul e lăsat la uscat. O dată pe an, decantoarele se golesc, pereţii sunt frecaţi cu perii de sârmă de muncitori îmbrăcaţi în echipament steril de unică folosinţă, după care se face o stropire chimică a bazinelor, care ucide orice urmă de germen potenţial contaminant.
Ca un indicator al gradului de „sănătate a apei”, acum şase ani, când au golit bazinele de decantare, muncitorii au prins 300 de kilograme de mreană, crap şi caras, pe care i-au fript (şi au făcut festin). Dacă la intrarea în uzina de apă potabilă de la Roşu apa Argeşului are aspect tulburiu de borş, la finalul etapei de decantare, îşi reduce de 20 de ori turbiditatea, devenind transparentă şi cu un aspect verzui, „de lac montan”.
Din lac în puţ
Din bazinul de decantare, apa e pompată prin conducte într-o hală întunecată, unde sunt înşiruite 30 de bazine de filtrare. Filtrarea industrială imită procesele din natură, apa fiind obligată să-şi facă loc printr-un filtru cu o grosime de doi metri, format din patru straturi de nisip şi pietriş de diverse sorturi, care opresc majoritatea impurităţilor, lăsând să se strecoare doar moleculele de apă şi o serie de microorganisme foarte mici. La fiecare 30 de ore, filtrele minerale se tasează din cauza apei, motiv pentru care sunt supuse unui proces de afânare şi spălare de impurităţi, prin barbotarea de aer şi apă, care afânează şi curăţă nisipul, pentru o nouă şarjă de apă care aşteaptă să-i vină rândul la filtrat. După această etapă, apa îşi mai reduce turbiditatea de încă 20 de ori, calităţile ei devenind comparabile cu ale apei extrase prin forare din puţurile de mare adâncime.
Soda caustică, acidul sulfuric şi clorul curăţă apa de tot
Deşi e curată, prin apă mai colcăie încă câteva vieţuitoare invizibile cu ochiul liber. Pe lângă asta, după atâta poluare şi tratamente chimice la care a fost supusă, apa e cam dezechilibrată din punct de vedere acido-bazic. Fiindcă, la urma urmei, apa e o substanţă chimică care se comportă ca un solvent, computerele îi administrează din nişte tancuri uriaşe o doză de 15-20 de picături de acid sulfuric sau sodă caustică pe fiecare metru cub. În felul acesta, excesul de baze sau de acizi din apă e neutralizat.
Ultimul se adaugă clorul, cel care îi ucide până la ultimul chiar şi pe cei mai temerari microbi. Astfel, dacă după faza de decantare din 70.000.000 de alge numărul lor scade la 60.000, iar după filtrare la 12.000, după clorurare orice urmă de viaţă s-a stins. La fel păţesc şi cele 200.000 bacterii care populează fiecare litru de apă, printre care şi coliformii fecali şi enterococii aduşi la vale de undele leneşe ale Argeşului de câmpie, care spală malurile localităţilor de pe parcurs.
(daniel.befu@gandul.info)"
Ei, acum fotografiati structura bietei particule de apa, sa vedeti cum arata asa "coafata". ce sa mai spunem de bietul "beneficiar"?!
dar tot raul spre bine, cand ne vom trezi, vom realiza ca exista un PREZENT in care Masaru si altii ca el, asteapta sa ne reintoarcem din capcana trecutului "stiintific", barbar.
N-am stiut pana acum, dar acum stim.
Apa nu e pt. baut, si nici pt. pregatirea alimentelor. daca era pt asa ceva, Natura avea grija sa-i rezerve un procentaj mai mare decat acel 1% pentru apa potabila, din volumul total de apa al planetei.
In fond, APA E UN MINERAL LICHID, anorganic! (se poate spune: apa = eteric in stare lichida. omul, prin respiratie, isi asigura etericul (apa)direct, dar in forma lui vibrationala superioara. cand nu stii sau nu poti, te multumesti si cu eteric "second hand")
Doar plantele au capacitatea de a "bea" apa. Noi, trebuie sa ne multumim cu ce ne ofera regnul vegetal: fructe, legume etc., ce e interfata intre regnul mineral si cel uman.
Suntem si depindem momentan de materia organica, dar asa cum e ea in natura, NATURALA.
(setea e o stare, senzatie provocata de alimentatia necorespunzatoare, denaturata)
